Japonia, incredibilă, pînă la sfîrşit.

Multe lucruri ţi-ar trece prin minte văzînd aşa ceva apropiindu-se de tine. Asta au şi văzut vreo cîteva zeci de japonezi, ăia cărora li s-a sortit să şi vadă cum o să moară. Unii au fugit, alţii au rămas pe loc. doar 3 secunde şi probabil 10 respiraţii i-au despărţit.

Nu vă aşteptaţi, ca încercînd să mîngîiaţi un japonez, el să înţeleagă vreodată, scopul sau pur şi simplu, termenul de… compasiune.
In cel mai rău caz, o să îl enervezi, pentru că îl jigneşti. El este educat (era să zic programat) să facă faţă singur la orice şi fără să ceară ajutor. Doborîrea lui de către orice lovitură din partea naturii e împotriva firii, e de mare ruşine, drept pentru care nu merită comentată.

Au murit probabil cîteva zeci de mii de japonezi în cataclismul ăsta, ei nu o să-ţi arate niciodată că i-a atins cu ceva. Asta este cultura, educaţia şi credinţa lor. Nu mai comparaţi tragediile.
Dacă ni s-ar întîmpla nouă ce li s-a întîmplat lor, am fi aproape de extincţie, ca şi naţiune.
Dar nouă nu ne-ar da Dumnezeu niciodată aşa ceva.
Pentru că, nu uita, noi ştim că Dumnezeu îţi dă, întotdeauna, doar cît poţi să duci. Niciodată mai mult.

Mi-am întrebat colegul japonez: Ai sunat acasă? Ai tăi sunt bine? mi-a răspuns mult mai sec decît ar fi făcut-o orice robot de pe pămîntu’ ăsta: “Nu. N-am avut timp, eram la serviciu”.

N-am nici chef şi nici plăcere să vă zic ce am simţit, că ştiam că e tată de fete.

Eşti incredibilă, Japonia, cu toţi fiii tăi cu tot.