De ce nu pot fi patriot.

 

A fi patriot înseamnă să îţi iubeşti patria, să o aperi şi să ajuţi la dezvoltarea ei. Aşa zice, simplu, la DEX. De apărat ţara nu mai am cum, că am peste 40 de ani şi legal nu mă mai ia nimeni la oaste. O să o apere mercenarii ăştia moderni, conduşi de un patriot pe care-l cheamă Oprea. La dezvoltarea ţării aş fi ajutat, dacă ar fi existat oameni deştepţi şi mai puţin hoţi în toate guvernările, care să-mi fi folosit mai bine impozitele cu care m-au gîtuit, fiecare pe unde m-a prins. Iar iubirea… eheei, iubirea e… “un sentiment complex şi cu multe aspecte”. Am concluzionat că nu sunt patriot, conform celei mai simple definiţii posibile.

Săpînd în mine mai adînc, descopăr şi că:

Nu susţin niciodată naţionala de fotbal, o adunătură de tari în gură şi moi în picioare, mereu scuzaţi de vremea proastă, arbitrajul părtinitor, lipsa’ lu briliantu’, sau capu’ spart a lu unu’ chivu. Sub oblăduirea definiţiei mediocrităţii: Nea Mirci Sandu. Mereu în calificări, niciodată în formă, mereu considerînd remizele ca semi-victorii şi eşecurile ca semi-înfrîngeri.

Nu mă simt legat în nici un fel de majoritatea compatrioţilor cu care mă întîlnesc în trafic, la coadă în supermarket, benzinărie sau prin pădure. Nu pot să le fac observaţii pentru că m-am ataşat de dinţii din gură, mult prea mult încît să risc vreodată vreo împrăstiere bruscă şi necontrolată a lor pe jos.

Aleg litoralul bulgăresc pentru că cel românesc a devenit poligon de încercare pentru proştii cu bani care suportă luciul de jeg în hoteluri de aproape 2 stele şi conserve de pateu umflate de căldură doar ca să facă plajă în faţă la REX în şort cu imprimeu Hawaii.

Nu îmi pot respecta guvernanţii pentru că le citesc în ochi, cuvinte şi-n absolut fiecare acţiune incompetenţa şi fermitatea de a continua în distrugere doar pentru că orice debarcare i-ar strivi ca pe nişte viermi. De preşedinte nu mai zic nimic, e deja un coşmar chior.  Decis tot de compatrioţii ăia deştepţii, care cică n-aveau pe cine altu’ mai bun s-aleagă.

Aş cumpăra produse şi servicii româneşti, dacă n-ar fi atît de ridicol de scumpe comparativ cu ce oferă.  Toţi afaceriştii români (şi patrioţi, evident) vor să îşi recupereze investiţiile în primele trei luni de la lansarea produsului pe piaţă. În ţara asta eminamente agricolă, peştele şi brînza costă mai mult decît carnea, iar cartofii au devenit mai scumpi ca portocalele.

Toţi compatrioţii mei (cei mai patrioţi dintre patrioţi) se specializează în oferirea de ţepe, iar la noi, dacă nu accepţi zîmbind să te fure chelneru’ şi taximetristu’ eşti considerat un ţăran. (tocmai de către ăia care acum treizeci de ani abia ştiau să bage două monede de-un leu la metrou şi să-mpingă de turnichet la Gara de Nord şi să coboare la Unirea, la magazin, ca să-i ia tacsu’ uniformă şcolară).

La mine-n ţară s-au tăiat pădurile, s-au topit fabricile, s-au vîndut pămînturile de dedesubt, s-au dat pungile de petrol la austrieci şi cîţiva băieţi deştepţi au închis direct din minister nişte mine de aur, ca să le deschidă ei în particular, un pic mai tîrziu. La mine în ţară se asfaltează cu un fel de bălegar cald, amestecat cu pietre, pe milioane de euro kilometrul,  la mine în ţară se stropesc maşinile pe roţi la ieşirile din judeţ ca să nu se transmită gripa aviară de colo-colo. Pe trenuri şi pe avioane nu se dă cu nimic. Chestie de viteză, cred.

Aş putea continua aşa pînă mîine. De aia rîd. Ca să mai pot continua.