Am descoperit care-i treaba cu universurile astea.

A înţelege conceptul de “infinit” este nu greu, ci imposibil. Aveam 7 ani cînd am renunţat. Prima oară.

Ce vezi mai sus este cea mai adîncă reprezentare a universului cunoscut. Prin intermediul lui Hubble, nemaipomenitul telescop spaţial, cu zoom maxim.

Nu îţi spune nimic, aşa-i?

Ce o sa vezi aici, http://primaxstudio.com/stuff/scale_of_universe/ este cel mai bun instrument pentru a afla unde te afli. Şi ar trebui să te joci un pic şi să realizezi scara tuturor lucrurilor cunoscute prin mişcări de mouse în timp.

Mişcă-te în sus sau în jos în cele două universuri, mai repede sau mai încet, citeşte sau nu, realizează sau nu, dar mişcă-te. Ajuns la limita universului superior, o să te miri de paradoxul că universul avînd 14 miliarde de ani, nu poţi vedea ceva peste acest orizont de timp, din simplul fapt că orice ar putea fi mai departe, nu ar fi putut ajunge la timp ca să mai vezi tu. Straniu, Domnule. Doamnă, Dumneavoastră v-aţi desprins de grup.

Interesant e că universul ”mare” merge pînă la 10 la puterea 26, metri. (adică un unu urmat de două zeci şi şase de zerouri) pe cînd universul “mic” merge pînă la 10 la puterea -35, metri. Adică un zero după care urmează 35 de zerouri şi un unu. Pînă la limita lui Plank, cea la care distanţa îşi pierde sensul logic.

Cu alte cuvinte, universul “mic” este mai “încăpător” decît universul cel mare. Teoretic, de cel puţin un miliard de ori. (10 la puterea a noua)

Ştii cam cît înseamnă un miliard de ori? O mie de mii de mii de ori. Cam atîta.

Pentru mine, asta e o veste foarte bună, care dovedeşte şi că există Dumnezeu, şi în plus, că există viaţă după moarte.

Şi asta pentru că pur şi simplu, în universul mic, chiar există spaţiu pentru informaţie. Chiar dacă nu vedem noi trăitorii, ăla e spaţiu rezervat pentru suflet.

Cred eu, logic. Sunt oricum, prea fericit pentru a fi contrazis.