Cel mai bun vin

Photo by Adam Dawson

Mă pîndeşte de mult tema asta, mulţi ani de studiu, antrenamente şi obositoare cantonamente i-am dedicat. Meciuri, o mulţime. Şi amicale şi oficiale. De regrete, angajamente şi stări de rău la vestiar nu vă mai zic.  Am adunat multe probe şi mărturisesc că pe unele le-am contaminat, pe altele nu, dar de sete, le-am băut pînă la urmă, pe toate.

Probabil că e plin internetul de păreri de douăzeci de ori ori mai calificate, eu m-am abţinut să le cercetez, tocmai pentru a emite o părere personală. Număr cu plăcere cîteva degustări profesionale şi încă vreo cîteva întîlniri cu oameni calificaţi din domeniu, toţi (cred eu) aflaţi (nedeclarat) pe acelaşi drum al “căutării Sfîntului Graal”.

Aş fi numărat în mediocritatea mea vreo cinci vinuri pe care le cred eu a fi cele mai bune, şi ele cinci ar fi fost probabil suficiente pentru un mic clasament de amator, mijlociu şi acoperitor. Ar fi fost două româneşti, unul cilian, unul australian si ultimul sudafrican. După care…

Am realizat că cel mai bun vin nu există. Şi nu a existat niciodată. Nici nu va exista.

La fel cum nu există nici cea mai bună mîncare, nici cea mai frumoasă femeie, nici cel mai frumos peisaj. Asta nu înseamnă că trebuie să te opreşti vreodată din căutarea sau reveria lor. Dimpotrivă. Dar oricum ai lua-o, gusturile tale sunt DOAR ale tale. Chiar şi ale tale fiind, sunt valabile pentru o foarte, dar foarte îngustă fereastră a existenţei tale. Care existenţă a ta, la scara unui vin adevărat, este neglijabilă.

Fănuş Neagu spunea că cel mai bun vin este ăla mult, rece şi gratis. Eu am adăugat, plăcîndu-mi ritmul, că cel mai bun vin e ăla alb, sec, rece, mult şi gratis. Maestrul, aproape de moarte acum, în ultimii ani, a schimbat toată filozofia, brusc: 

Cel mai bun vin este ăla pe care îl bei acum.