Poşta Română, Mai aproape de… extincţie ca niciodată.

Ajung foarte rar la poşta română. Mai rar decît ajung în vizită la ZOO. În ultimii 20 de ani, nimic nu s-a schimbat, nici acolo, nici acolo. Aceleaşi specii dintotdeauna, şi acolo, şi acolo. Un pic mai îmbătrînite, dar cu aceleaşi comportamente. Selecţia naturală se jură pe roşu că cine nu se adaptează, dispare. Eu o cred, cu disperare.

Azi am fost… “să ridic” un colet. Evident că nu m-am orientat după ce scria foaaarte mic la fiecare ghişeu, deci, evident, m-am aştezat la ghişeul greşit. Am aşteptat în spatele unor tineri care reclamau ceva. După care au plecat. Am fost admonestat, cu uşoară (dar ce bine, nu brutală) superioritate, de o doamnă cu ochelari şi mustaţă, pentru că nu m-am aşezat unde trebuie.

Am ajuns în spatele unui moşuleţ tare transpirat şi excesiv de mirositor, unde n-am putut să rămîn, cu nici un preţ. Cineva l-a băgat în seamă, pentru că se agita, şi l-a trimis acasă, pentru că venise prea tîrziu, sau prea devreme, sau îi luase poştaşul coletul. Începuseră deja să mă usture ochii.

După asta am stat 12 minute la o coadă de o persoană. Dacă erau 7 persoane, aş fi stat, evident, şi cu noroc, doar 84 de minute. Acum, că s-a inventat E-mailul, internet banking-ul, curierii pe biciclete, criza economică şi adevăraţii operatori poştali, ceilalţi 6 codaşi nu mai există.

Persoana din faţa mea a expediat două coleţele, a plătit 33 de lei, am auzit bufnind o ştampilă de vreo 4 ori şi am asistat la zgomote de tastatură şi completări de formulare cît pentru trimiterea unui nou Gagarin în cosmos. Nu contează că s-au inventat PC-uri, coduri de bare, scanere. Poşta română merge mai departe, la fel ca în anii ’70.

Mi-a venit rîndul. îmi cunosc partea. Tac, nu privesc în ochi, întind cuminte mandatul şi cartea de identitate. Doamna îsi recuperează monedele lăsate de duduia dinainte, îmi face o linie cu pixu’ pe mandat, sunt tentat să fac una în curmeziş, să apară un X acolo. Mă abţin. Doamna pare solidă, deşi nu are mustaţa formată, de diriginte, adică. Mîzgălesc ceva mic şi urît. Ia hîrtia, nu se uită la ea, regret că nu am scris ceva cu muie sau căcat, îmi dă coleţelu’. Îmi vine să-i zic săru’mîna. Mă abţin iar. Instincte de fier.

Ies. Citesc pe micul coleţel învelit în hîrtie maro, legat cu sfoară, scris regulamentar, cu pixul albastru: “conţine efecte”.

Aiii, samba.

 

Există viaţă după moarte? Da, pînă şi în troleibuz.

după ce l-am savurat pe Bobonete cu al său http://bobonete.ro/blog/?p=755  tocmai îmi-aduc aminte că ştiam şi eu o poveste d-asta, da’ mai veche.
Se făcea că Vasile dăduse ortu’ popii-n Bucureşti şi nişte inteligenţi s-au gîndit că trebuie transportat, evident, acasă-n satu’ lui. Povestea-i un pic mai horror decît a lui Bobonete întrucît ăştia au încercat varianta estivală, aia fără Thulle, (sicriu) adică.
Şi-au făcut ei curaj cu nişte rachiu, l-au îmbibat şi pe Vasile un pic, (ca să întregească scenariul) şi l-au urcat în troleibuzu’ de gară. Pe drum îl mai îmbărbătau un pic cu “ce te-ai mai îmbătat, mă Vasile, măă…” În gară, l-au urcat în tren, l-au pus la geam şi au terminat fericiţi rachiu’. În compartiment a mai urcat o pereche, trenul s-a pus în mişcare şi prietenii lui Vasile s-au pornit şi ei spre vagonul restaurant, că-i luase iar setea.
Vasile, stresat de propria-i neputinţă şi de zgîlţîiala din macazuri, s-a lăsat romantic în poala duduii, fapt ce a oripilat-o pe dînsa şi l-a înfuriat pe dînsul. Care dînsul, văzînd că Vasile face, la mişto, pe mortu’, i-a repezit un pumn in cap. Vasile s-a repezit la rîndul său pe jos şi acolo a rămas, tot la mişto. Încercînd să-l ridice, ăştia doi constată că-i cam rece. La rîndul lor, dau dovadă de o inteligenţă şi mai rară… şi-l aruncă pe Vasile direct pe geam, din mers.
Colegii lui se-ntorc şi aproape se trezesc din beţie cînd nu-l mai găsesc pe Vasile. Dar sunt liniştiti imediat de dînsul, care le spune senin că… “Vasile e OK, s-a trezit din beţie şi-a ieşit şi el să fumeze o ţigară.”
A fost deranj mare. Toţi au făcut închisoare. Vasile a fost singuru’ care-a scăpat fără. Da’ un pic julit cred c-o fi fost şi el, pînă la urmă.

Rulada de pui, simplă şi fără secrete.

Încercarea asa asta fost din pui şi din legume, fără ou şi fără făină. ;)

Am pus doar morcov (prefiert 15 minute) şi ardei roşu, capia, nefiert. Am bătut carnea de pui, am întins-o, i-am dat sare şi piper cît a vrut. Am acoperit-o cu o felie subţire de şuncă. Peste asta am aşezat ardeiul şi morcovul. Am învelit în folie, am legat la capete şi am fiert.

Am scos şi am tăiat felii.

Am servit.

No big deal.

Merge şi fără toate celelalte fiţe.

Japonia, incredibilă, pînă la sfîrşit.

Multe lucruri ţi-ar trece prin minte văzînd aşa ceva apropiindu-se de tine. Asta au şi văzut vreo cîteva zeci de japonezi, ăia cărora li s-a sortit să şi vadă cum o să moară. Unii au fugit, alţii au rămas pe loc. doar 3 secunde şi probabil 10 respiraţii i-au despărţit.

Nu vă aşteptaţi, ca încercînd să mîngîiaţi un japonez, el să înţeleagă vreodată, scopul sau pur şi simplu, termenul de… compasiune.
In cel mai rău caz, o să îl enervezi, pentru că îl jigneşti. El este educat (era să zic programat) să facă faţă singur la orice şi fără să ceară ajutor. Doborîrea lui de către orice lovitură din partea naturii e împotriva firii, e de mare ruşine, drept pentru care nu merită comentată.

Au murit probabil cîteva zeci de mii de japonezi în cataclismul ăsta, ei nu o să-ţi arate niciodată că i-a atins cu ceva. Asta este cultura, educaţia şi credinţa lor. Nu mai comparaţi tragediile.
Dacă ni s-ar întîmpla nouă ce li s-a întîmplat lor, am fi aproape de extincţie, ca şi naţiune.
Dar nouă nu ne-ar da Dumnezeu niciodată aşa ceva.
Pentru că, nu uita, noi ştim că Dumnezeu îţi dă, întotdeauna, doar cît poţi să duci. Niciodată mai mult.

Mi-am întrebat colegul japonez: Ai sunat acasă? Ai tăi sunt bine? mi-a răspuns mult mai sec decît ar fi făcut-o orice robot de pe pămîntu’ ăsta: “Nu. N-am avut timp, eram la serviciu”.

N-am nici chef şi nici plăcere să vă zic ce am simţit, că ştiam că e tată de fete.

Eşti incredibilă, Japonia, cu toţi fiii tăi cu tot.

De ce nu pot fi patriot.

 

A fi patriot înseamnă să îţi iubeşti patria, să o aperi şi să ajuţi la dezvoltarea ei. Aşa zice, simplu, la DEX. De apărat ţara nu mai am cum, că am peste 40 de ani şi legal nu mă mai ia nimeni la oaste. O să o apere mercenarii ăştia moderni, conduşi de un patriot pe care-l cheamă Oprea. La dezvoltarea ţării aş fi ajutat, dacă ar fi existat oameni deştepţi şi mai puţin hoţi în toate guvernările, care să-mi fi folosit mai bine impozitele cu care m-au gîtuit, fiecare pe unde m-a prins. Iar iubirea… eheei, iubirea e… “un sentiment complex şi cu multe aspecte”. Am concluzionat că nu sunt patriot, conform celei mai simple definiţii posibile.

Săpînd în mine mai adînc, descopăr şi că:

Nu susţin niciodată naţionala de fotbal, o adunătură de tari în gură şi moi în picioare, mereu scuzaţi de vremea proastă, arbitrajul părtinitor, lipsa’ lu briliantu’, sau capu’ spart a lu unu’ chivu. Sub oblăduirea definiţiei mediocrităţii: Nea Mirci Sandu. Mereu în calificări, niciodată în formă, mereu considerînd remizele ca semi-victorii şi eşecurile ca semi-înfrîngeri.

Nu mă simt legat în nici un fel de majoritatea compatrioţilor cu care mă întîlnesc în trafic, la coadă în supermarket, benzinărie sau prin pădure. Nu pot să le fac observaţii pentru că m-am ataşat de dinţii din gură, mult prea mult încît să risc vreodată vreo împrăstiere bruscă şi necontrolată a lor pe jos.

Aleg litoralul bulgăresc pentru că cel românesc a devenit poligon de încercare pentru proştii cu bani care suportă luciul de jeg în hoteluri de aproape 2 stele şi conserve de pateu umflate de căldură doar ca să facă plajă în faţă la REX în şort cu imprimeu Hawaii.

Nu îmi pot respecta guvernanţii pentru că le citesc în ochi, cuvinte şi-n absolut fiecare acţiune incompetenţa şi fermitatea de a continua în distrugere doar pentru că orice debarcare i-ar strivi ca pe nişte viermi. De preşedinte nu mai zic nimic, e deja un coşmar chior.  Decis tot de compatrioţii ăia deştepţii, care cică n-aveau pe cine altu’ mai bun s-aleagă.

Aş cumpăra produse şi servicii româneşti, dacă n-ar fi atît de ridicol de scumpe comparativ cu ce oferă.  Toţi afaceriştii români (şi patrioţi, evident) vor să îşi recupereze investiţiile în primele trei luni de la lansarea produsului pe piaţă. În ţara asta eminamente agricolă, peştele şi brînza costă mai mult decît carnea, iar cartofii au devenit mai scumpi ca portocalele.

Toţi compatrioţii mei (cei mai patrioţi dintre patrioţi) se specializează în oferirea de ţepe, iar la noi, dacă nu accepţi zîmbind să te fure chelneru’ şi taximetristu’ eşti considerat un ţăran. (tocmai de către ăia care acum treizeci de ani abia ştiau să bage două monede de-un leu la metrou şi să-mpingă de turnichet la Gara de Nord şi să coboare la Unirea, la magazin, ca să-i ia tacsu’ uniformă şcolară).

La mine-n ţară s-au tăiat pădurile, s-au topit fabricile, s-au vîndut pămînturile de dedesubt, s-au dat pungile de petrol la austrieci şi cîţiva băieţi deştepţi au închis direct din minister nişte mine de aur, ca să le deschidă ei în particular, un pic mai tîrziu. La mine în ţară se asfaltează cu un fel de bălegar cald, amestecat cu pietre, pe milioane de euro kilometrul,  la mine în ţară se stropesc maşinile pe roţi la ieşirile din judeţ ca să nu se transmită gripa aviară de colo-colo. Pe trenuri şi pe avioane nu se dă cu nimic. Chestie de viteză, cred.

Aş putea continua aşa pînă mîine. De aia rîd. Ca să mai pot continua.

Life, under construction

 

Ce faci tu ca om pe pămîntul ăsta? Planul ”tradiţional” era, îţi reamintesc,  să fi făcut un copil, o casă şi să fi sădit un copac. Cam greşit, cred eu.

A stabili un standard pentru ce trebuie să construiască un om în viaţă e greşit. Unii fac bani din tranzacţii online, alţii trag la şaibă sau sapă şanţuri. Unii aproape mor de foame, alţii îşi fac palate. Nu cred că toţi trebuie să îndeplinim acelaşi standard. Adică nu trebuie ca toţi să facem copii sau să construim case. Copaci însă, cred că ar trebui să plantăm cu toţii.

Omenirea e dintotdeauna aşa. Munca sclavilor nu s-a schimbat, doar cea a stăpînilor s-a îmbunătăţit. Brusc, unor sclavi li se pare că pot fi stăpîni. Unii au plecat de unde le era foame, ca să le fie mai bine, alţii au rămas să tragă mai departe. Nu există reţeta succesului, totul e o loterie. Pierzi mult sau cîştigi puţin, plecînd sau rămînînd, tot un loz prost ai tras.

Cunosc foarte mulţi oameni care au fugit de mediocritatea de aici ca să dea de sărăcia de dincolo. Nu neapărat fizică sărăcia aia, ba chiar psihică, de foarte multe ori. Cei ajunşi pe cai mari, în America, Canada sau Germania, au un gust amar. Nu le intră, nu le vine, nu le iese. de ce oare? Pentru că au plecat cu aceeaşi chestie şi obsesie-n cap. Că trebuie să AIBĂ.

O să aveţi ce v-aţi gîndit fiecare să vă construiţi. Nici mai mult, nici mai puţin.

Am descoperit care-i treaba cu universurile astea.

A înţelege conceptul de “infinit” este nu greu, ci imposibil. Aveam 7 ani cînd am renunţat. Prima oară.

Ce vezi mai sus este cea mai adîncă reprezentare a universului cunoscut. Prin intermediul lui Hubble, nemaipomenitul telescop spaţial, cu zoom maxim.

Nu îţi spune nimic, aşa-i?

Ce o sa vezi aici, http://primaxstudio.com/stuff/scale_of_universe/ este cel mai bun instrument pentru a afla unde te afli. Şi ar trebui să te joci un pic şi să realizezi scara tuturor lucrurilor cunoscute prin mişcări de mouse în timp.

Mişcă-te în sus sau în jos în cele două universuri, mai repede sau mai încet, citeşte sau nu, realizează sau nu, dar mişcă-te. Ajuns la limita universului superior, o să te miri de paradoxul că universul avînd 14 miliarde de ani, nu poţi vedea ceva peste acest orizont de timp, din simplul fapt că orice ar putea fi mai departe, nu ar fi putut ajunge la timp ca să mai vezi tu. Straniu, Domnule. Doamnă, Dumneavoastră v-aţi desprins de grup.

Interesant e că universul ”mare” merge pînă la 10 la puterea 26, metri. (adică un unu urmat de două zeci şi şase de zerouri) pe cînd universul “mic” merge pînă la 10 la puterea -35, metri. Adică un zero după care urmează 35 de zerouri şi un unu. Pînă la limita lui Plank, cea la care distanţa îşi pierde sensul logic.

Cu alte cuvinte, universul “mic” este mai “încăpător” decît universul cel mare. Teoretic, de cel puţin un miliard de ori. (10 la puterea a noua)

Ştii cam cît înseamnă un miliard de ori? O mie de mii de mii de ori. Cam atîta.

Pentru mine, asta e o veste foarte bună, care dovedeşte şi că există Dumnezeu, şi în plus, că există viaţă după moarte.

Şi asta pentru că pur şi simplu, în universul mic, chiar există spaţiu pentru informaţie. Chiar dacă nu vedem noi trăitorii, ăla e spaţiu rezervat pentru suflet.

Cred eu, logic. Sunt oricum, prea fericit pentru a fi contrazis.

Cel mai bun vin

Photo by Adam Dawson

Mă pîndeşte de mult tema asta, mulţi ani de studiu, antrenamente şi obositoare cantonamente i-am dedicat. Meciuri, o mulţime. Şi amicale şi oficiale. De regrete, angajamente şi stări de rău la vestiar nu vă mai zic.  Am adunat multe probe şi mărturisesc că pe unele le-am contaminat, pe altele nu, dar de sete, le-am băut pînă la urmă, pe toate.

Probabil că e plin internetul de păreri de douăzeci de ori ori mai calificate, eu m-am abţinut să le cercetez, tocmai pentru a emite o părere personală. Număr cu plăcere cîteva degustări profesionale şi încă vreo cîteva întîlniri cu oameni calificaţi din domeniu, toţi (cred eu) aflaţi (nedeclarat) pe acelaşi drum al “căutării Sfîntului Graal”.

Aş fi numărat în mediocritatea mea vreo cinci vinuri pe care le cred eu a fi cele mai bune, şi ele cinci ar fi fost probabil suficiente pentru un mic clasament de amator, mijlociu şi acoperitor. Ar fi fost două româneşti, unul cilian, unul australian si ultimul sudafrican. După care…

Am realizat că cel mai bun vin nu există. Şi nu a existat niciodată. Nici nu va exista.

La fel cum nu există nici cea mai bună mîncare, nici cea mai frumoasă femeie, nici cel mai frumos peisaj. Asta nu înseamnă că trebuie să te opreşti vreodată din căutarea sau reveria lor. Dimpotrivă. Dar oricum ai lua-o, gusturile tale sunt DOAR ale tale. Chiar şi ale tale fiind, sunt valabile pentru o foarte, dar foarte îngustă fereastră a existenţei tale. Care existenţă a ta, la scara unui vin adevărat, este neglijabilă.

Fănuş Neagu spunea că cel mai bun vin este ăla mult, rece şi gratis. Eu am adăugat, plăcîndu-mi ritmul, că cel mai bun vin e ăla alb, sec, rece, mult şi gratis. Maestrul, aproape de moarte acum, în ultimii ani, a schimbat toată filozofia, brusc: 

Cel mai bun vin este ăla pe care îl bei acum.

Nuova Chorba Legumicolla 1.01. (winter version)

Te duci în piaţă şi cumperi aşa:

O ţelină, românească, exact cît inima ta, 2 lei. pătrunjel, rădăcină, 1 leu. păstîrnac (evident rădăcină), 1 leu. juma’ de kilogram de morcovi (atenţie) foarte româneşti şi uşor contorsionaţi, 2 lei. 1500 de ml de borş, de la doamna aia bătrînă, 4 lei. O legatură de pătrunjel şi una de leuştean, împreună fac 2 lei. O ceapă mică albă, una mică roşie şi un cartof, astea le găseşti de obicei acasă.

Pui la fiert încet aşa:

Toate astea, mai puţin borşul, orezul şi verdeaţa, le bagi la blender. pîna se fac subcentimetrice toate. Cam 33 de secunde durează tot procesul.

Separat pui borşul la fiert. îl spumuieşti. Tai mărunt pătrunjelul şi leuşteanul, cu scula chinezească. milimimilimetrice.

Pui apa la fiert, 2000 ml. sare cam o lingură-două. Adaugi toată tocătura. Elimini spuma pe măsură ce fierbe. Adaugi o ceaşcă de orez mare pus la albit în apă rece cu o oră înainte.

 Adaugi borşul şi verdeaţa. (Facultativ: două linguri de pastă de roşii)  Eu nu am pus.

Laşi să se odihnească totul cu un capac deasupra. 

O mănînci caldă, cu mămăligă adevărată (2.0), smîntînă, ceapă roşie şi ardei iute.

Şi cu mîna pe sabie, că nu ştii ce, de unde, cine, care, cum, şi în ce fel vrea. Sau mai exact cînd. E plină lumea de cretini.

Eşti biciclist, ai un accident uşor. Ce trebuie să faci?

Îmi place să merg seara prin oraş. Este aerul mai curat. Sunt zone care merită: Vechea Piaţă a Muncii, Zona Delea Veche, Delea Nouă, Hala Traian, Cheiurile Dîmboviţei, Centrul, Piaţa Romană sau coborîrea pe Regina Maria.

Am far profesional cu 5 leduri în faţă şi stop profesional de 5 leduri în spate. Port casca aproape cu religiozitate, întrucît m-a protejat total de cel puţin două ori pînă acum. Respect regulile de circulaţie şi am un comportament foarte permisiv în trafic.

Mi s-a întîmplat să ies într-o seară, pe la 20:00, pe o stradă din centru şi a trebuit la un moment dat să urc pe trotuar, din cauza maşinilor parcate aiurea.

Şi… BANG. 

M-am trezit cu o maşină brusc ieşită dintr-o incintă, care m-a lovit şi m-a aruncat la un metru mai încolo. Din fericire, a frînat la timp, şi m-a atins în pedală şi în cadru, nu în picior.

Ce a urmat m-a deranjat mai mult decît accidentul în sine. Din maşină a coborît un Grunt, care a rîgîit aşa: Ia uite, bă, ne-a zgîriat maşina! după care a apărut şi şoferaşu’, spunînd “aide bre, nu ai văzut farurile?”

Maşina avea număr cu W, gen B-58-Wxx. şi ieşise dintr-o curte foarte secretoasă. M-a enervat că Gruntul insista să dea mîna cu mine, şi îmi şi spunea “suntem prieteni, da?” După care a apărut şi paznicul de la incinta aia, cu aceeaşi temă, să se bage în seamă.

Aşa că uite-mă nevătămat dar năpădit de securişti . Am pus mîna pe telefon, asta i-a alarmat, au început să se agite şi mai mult, a trebuit să le zic “băăă lăsaţi-mă-n pace” ca să se retragă un pic, Toţi trei m-au întrebat:

“Pe cine suni, şefule?” Pe nimeni băăă… De unde la început eram pulică, acum devenisem şefule. 

Sunt doar două reguli:

1. Dacă ai căzut nu te mişti pînă nu eşti sigur că nu ai nimic rupt;

2. Nu te cerţi cu nimeni, reţii numărul maşinii sau le iei numărul de telefon .

Sper din tot sufletul să nu ai nevoie de sfaturile astea, niciodată.